Doina Ruști: Scrisul ca formă de libertate într-o lume care te învață să supraviețuiești

Într-un dialog profund al unui nou episod din podcastul Femei care inspiră, scriitoarea Doina Ruști vorbește despre drumul său către literatură, despre copilărie, suferință și despre felul în care realitatea și imaginarul se împletesc în scrisul ei. Interviul devine o lecție despre autenticitate, răbdare și forța de a transforma viața – chiar și în cele mai dure forme ale ei – în creație.

Pentru Doina Ruști, scrisul nu a fost niciodată o alegere de carieră, ci o stare de spirit. Nu s-a gândit că va deveni scriitoare și nici nu a existat un moment de „început”. A scris pentru că nu putea altfel, pentru că avea nevoie să construiască lumi și povești. În esență, spune ea, scrisul este un joc – unul serios, dar profund legat de plăcerea de a crea.

Această nevoie de a spune povești s-a născut devreme, în copilărie, într-o casă plină de oameni, unde nu își găsea mereu locul pentru a vorbi. A început să scrie tocmai pentru a-și face auzită vocea. Scrisul a devenit spațiul în care își putea exprima gândurile, visurile și observațiile despre lume.

Universul copilăriei sale din Comoșteni a avut un impact decisiv asupra felului în care scrie. A crescut într-un spațiu încărcat de istorie, într-o familie de învățători, dar și cu rădăcini balcanice. Casa, biblioteca, poveștile și oamenii care treceau pragul locuinței au construit un imaginar bogat, care se regăsește ulterior în romanele sale.

Copilăria ei a fost însă marcată și de tragedii profunde. Bunicul întors din lagăr, mut de suferință, și moartea violentă a tatălui, ucis într-un context marcat de abuzurile comunismului, au lăsat urme adânci. Această experiență a durerii nu a distrus-o, ci a învățat-o să privească lumea cu mai multă luciditate și profunzime.

Una dintre ideile centrale pe care le transmite este că suferința, oricât de grea, poate deveni un instrument de cunoaștere. Ea nu idealizează durerea, dar recunoaște că aceasta adâncește observația și sensibilitatea. Fără aceste experiențe, spune ea, poate că ar fi scris mai superficial.

Lumea în care a crescut era una de tranziție: între valorile interbelice care încă supraviețuiau în umbră și realitatea dură a comunismului. Această „viață între două lumi” a dat tonul scrisului său – un amestec de realism crud și fantastic. Pentru ea, fantasticul nu este evadare, ci o altă formă de a înțelege realitatea.

Drumul către publicare nu a fost deloc ușor. Primul său roman a fost terminat înainte de 1989, dar a fost publicat abia după 20 de ani. În perioada comunistă, accesul la edituri era aproape imposibil fără relații sau compromisuri pe care nu era dispusă să le facă. A ales să rămână fidelă propriei valori, chiar dacă asta a însemnat să aștepte.

Această răbdare este una dintre lecțiile importante ale parcursului său. Nu totul trebuie să se întâmple repede. Uneori, lucrurile care contează cu adevărat au nevoie de timp pentru a se așeza și a se împlini. Important este să continui să creezi, chiar și atunci când nu ești văzut.

Viața ei nu a fost liniară. A trecut prin mutări, încercări, relații și perioade de instabilitate. A predat, a făcut naveta, a trăit cu puține resurse. Dar în tot acest timp a continuat să scrie. Scrisul nu a depins niciodată de confort, ci de o nevoie interioară constantă.

Momentul Revoluției a fost trăit intens, cu entuziasm și speranță. A ieșit în stradă fără teamă, simțind că nu mai are nimic de pierdut. A fost un moment de libertate autentică, dar și începutul unei perioade în care a trebuit să își reconstruiască viața într-o lume nouă, fără siguranțe.

Astăzi, privind înapoi, Doina Ruști vorbește despre importanța libertății interioare. Nu compromisurile te duc mai departe, ci fidelitatea față de tine. Scrisul, în cazul ei, a fost și rămâne o formă de libertate – un mod de a înțelege lumea și de a-i da sens.

Află mai multe despre povestea Doinei Ruști urmărind-o în dialog cu Adriana Irimescu, în cadrul podcastului Femei care inspiră: