Primele randuri le-a scris pe vremea comunismului, cand mergea la Palatul Copiilor din Bucuresti, la revista ”Cutezatorii”. Acolo, Cristina a invatat sa scrie la masina de scris. A debutat in presa oamenilor mari in anul 1997, primul articol fiind o stire tradusa de pe teletextul postului Euronews despre accidentul Printesei Diana. De atunci, ea a lucrat la publicatii glossy, la ziare cotidiene, la Televiziunea Romana, in presa mondena, in online – pe un post de content manager, iar acum este Social Media Coodinator in cadrul unui mare trust de presa.
Anul 2010 este cel care i-a schimbat viata: a devenit mama si, odata cu aparitia Alexiei, fiica ei, Cristina declara ca a devenit un alt om. Din 2010 a inceput sa scrie pe blog. Pe Blogul Mamei Incepatoare, transformat, ulterior, in blogulmamei.ro.
“Aici sunt eu, aici scriu asa cum imi doresc eu, despre ce imi doresc eu. Nu doar copilul, ci si blogul mi-a schimbat lumea.” Asa a cunoscut oameni absolut minunati care, din online, i-au devenit buni prieteni si in viata de zi cu zi. Pe langa prieteni, blogul i-a mai adus ceva: posibilitatea de a face lucruri cu adevarat importante pentru cei din jur. Este vorba despre campaniile demarate de alti oameni de online si de companii in care s-a implicat de-a lungul timpului. Este vorba si despre campaniile pe care le-a initiat chiar ea: #OreDeSigurantaInScoli si #VreauSaPlecDinRomania – campanii nominalizate, in 2018, la Webstock Awards. Campania #ProfesorPentruViitor, castigatoarea Premiului 1 la Webstock Awards 2019, categoria Best Social God Campaigns, dar si campania #DaMamaAiVoie.
Copilul meu. Iubirea, inocenta, dragostea, zambetul, imbratisarile si replicile ei ma fac fericita.
Umorul. Umorul de care nu ma despart nici in cele mai grele momente! Autoironia – tot la umor as include-o.
Optimismul. Sunt o optimista incurabila si asta, cred, ajuta la mentinerea moralului pe linia de plutire.
Iubirea ma face fericita. Iubirea de oameni, iubirea pe care mi-o transmit oamenii din jurul meu, iubirea pe care mi-o transmit animalutele cu care interactionez.
Scrisul. Cred ca pe la 12-13 ani am descoperit ca scrisul ma face sa ma simt mai bine. Chiar fericita. Pentru ca ma elibereaza, pentru ca ma poarta intr-o lume fantastica.
Hmmm, nu cred ca am fost pusa in vreo situatie in care sa iau o decizie grea. Nici macar atunci cand am renuntat la un job sigur si stabil, dar extrem de solicitant, pentru a petrece mai mult timp alaturi de copilul meu. A fost un gest nebunesc mi-au zis multi. Pentru ca am dat stabilitatea, siguranta unui salariu lunar pe… fantasme. Nu as schimba nimic din deciziile luate pana acum, pentru ca fiecare, cu bune, cu rele, a contribuit, in felul sau, la formarea mea. Sunt de parere ca deciziile pe care le luam trebuie sa ni le asumam si sa invatam din urmarile lor.
Eu cred ca sunt in cea mai buna versiune a mea. Si, pentru a ajunge aici, a trebuit sa lucrez cu mine. Sa ma descopar, sa ma ascult, sa ii ascult pe cei din jurul meu, sa invat sa am incredere in mine (aici inca mai lucrez, recunosc), sa transmit iubire, sa atrag iubire, sa fiu empatica, toleranta, dar nu usor de prostit. Am descoperit ca trebuie creat un echilibru intre toate astea si, astfel, cu aceste ingrediente in cantitai bine proportionate, am obtinut cea mai buna versiune a mea.
Oh, Doamne, sper sa nu poata careva sa-mi citeasca gandurile! Ar ameti 😊 Imi trec atat de multe ganduri prin cap, ca, uneori, nici eu nu mai tin pasul cu ele… Ganduri de la grijile firești, pana la preocupari de genul ”Dar, oare, am facut bine?”, ”Cum sa ii transmit lui X ce vreau sa spun, fara sa se simta ranit?”, ”De ce oamenii sunt atat de rai? Unde e empatia? Unde e iubirea?”, ”Oare am platit rata la banca?”, ”Nu mai stiu la ce data trebuia sa transmit indexul…”, ”Oooof, memoria asta, ma lasa cand mi-e lumea mai draga… Cine e persoana cu care tocmai m-am salutat si-mi vorbea de parca ne stim de o mie de ani?”. Vezi, am zis eu ca gandurile alearga ca nebunele prin mintea mea!
Sa aiba curaj! Curajul de a face cel mai greu pas: sa ceară ajutor. Apoi, lucrurile bune i se vor intampla. Si nu i-as spune nici in ruptul capului ”Da, stiu prin ce treci. Am trecut si eu prin asta. Trebuie sa fii puternica”. Pentru ca fiecare interpreteaza un anumit tip de problema in felul sau. Un divort, un deces, o nereusita profesionala, nu vor fi niciodata traite cu aceeasi intensitate de doua persoane.
Stii, de fapt, chestia aia cu ”esti puternica”, nu functioneaza mereu. Pentru ca, in sinea noastra, avem momente in care ne dorim sa nu fim puternice. Pentru ca avem nevoie sa avem momente de slabiciune. Nu poti poza mereu intr-o femeie puternica. Ai nevoie si tu sa te descarci, sa plangi, sa cazi, sa spui ”da, imi e greu”. Pentru ca, oricat de puternice ne credem, sau ne cred cei din jur, mereu avem nevoie de cineva catre care sa intindem o mana sa ne ridice. Oricine are nevoie de ajutor. Nimeni nu e mereu puternic si nu e o rusine sa ne recunoastem slabiciunea si sa cerem ajutor.
Hmmm, greu de zis. As vrea o super putere prin care sa ii pot face pe toti oamenii sa fie empatici.
Din tot ce este in jurul meu: copil, viata, lume, oameni, animale, un sunet, o imagine, o floare, un graffiti, un miros anume…
Cum ar arata? Ca o femeie care radiaza de fericire.
Unul? Cred ca mai multe: ai rabdare, ai rabdare, ai rabdare. Ar mai fi si acela ca lucrurile se intampla atunci cand trebuie sa se intample, nu cand vreau eu, indiferent cat de mult ma agit eu intru realizarea lor. Deci, tot ceva legat de rabdare, nu?
Sincer, de ceva vreme lucrez doar de acasa, asa ca nu e ceva absolut nou pentru mine sa #StauAcasă. Nou si challenging pentru mine e ca sta si copilul acasa 24 din 24. Pentru ca, a lucra de acasa nu inseamna a sta 2-3 ore la laptop, apoi joaca, seriale tv, gatit, calcat, spalat, joaca, citit cu copilul, timp pentru vreun hobby sau mai stiu eu ce. Din fericire, copilul meu a inteles cum e cu munca mea si ca atunci cand lucrez, nu e timp de multe pauze de joaca. Plus ca, din fericire, fii-mea este si ea ocupata cu lectiile online.
Cat despre temeri, recunosc, ma tem. Pentru ca am in familie persoane in varsta si cu diverse afectiuni. Pentru ca toti ne temem cand vine vorba de sanatatea si viața celor din jur. Ce fac eu? Am redus la minimum urmarirea stirilor. Pe Facebook trec repede peste postarile panicarde, peste cele care imi transmit o energie negativa. Le caut pe cele care ma fac sa zambesc. Seara, daca nu mi se inchid ochii, incerc sa urmaresc ceva pe Comedy Central, sau citesc ceva relaxant. Ma joc cat mai mult cu fiica mea. La inceput, cand s-au inchis scolile, am avut cateva zile in care stateam toata ziua cu tv-ul pornit pe stiri. Am realizat ca stirile care tot rulau in bucla imi transmiteau energie negativa, o stare de neliniste. Am inteles situatia, am decis ca, da, nu e de glumit cu virusul asta si ca e mai bine sa prevenim… si gata! Caut doar acele lucruri care imi transmit energie pozitiva, pentru ca e nevoie de aceasta energie pozitiva ca sa putem iesi intregi din treaba asta.
Cum spuneam mai sus, caut sa ma incarc de energie pozitiva, pentru ca, daca eu imi dau voie sa ma panichez, atunci starea mea va fi transmisa si celor din jur. Si nu de panica e nevoie acum, ci de luciditate, de intelegere, ascultare si, mai ales, de respectare a recomandarilor autoritatilor. Acum nu mai suntem fiecare cu patratica lui, ci fiecare trebuie sa se gandesca la faptul ca lucrurile pe care le face sau nu le face ii pot afecta grav pe cei din jur. Sa ne gandim la vorba noastra: ”Ce tie nu-ti place, altuia nu-i face”.
Un prim mesaj ni-l transmite mama natura, prin schimbarile aparute in locurile unde oamenii au stat izolati in case pentru anumite perioade. Iar mesajul sau este: ”voi, oamenii, sunteti cei care faceti rau! Uitati cat de repede am inceput sa imi revin de cand voi ma lasati sa respir”. Ce am mai avea de invatat? Respectul pentru semeni si pentru tot ceea ce ne inconjoara. Sa apreciem ceea ce avem si sa nu mai distrugem. Si, nu in ultimul rand, sa invatam sa fim empatici, nu egoisti.
Sincer, bucuria de ieri a fost ca am inceput sa ma simt mai bine, dupa o perioada in care am fost in spital si m-am speriat groaznic. Bucuria de ieri a fost ca am putut sta pe canapea cu fiica si cu pisica mea si, pret de patru ore, sa ne uităm IMPREUNA la un serial de desene animate pe Netflix. Mi-am dat seama cat de mult trebuie sa pretuiesc fiecare secunda in care respir alaturi de ceea ce iubesc cel mai mult in universul asta.