
Există oameni care par să aducă lumină pur și simplu prin felul în care sunt. Oana Pellea este unul dintre ei. În podcastul Femei Care Inspiră, realizat de Adriana Irimescu, Oana Pellea a oferit nu doar povești, ci fragmente de suflet. O conversație caldă și tulburătoare despre viață, artă, credință, pierderi și puterea de a rămâne om într-o lume care te pune la încercare la fiecare pas.
Una dintre cele mai luminoase părți ale interviului o reprezintă evocarea tatălui ei, Amza Pellea. Pentru Oana, acesta nu a fost doar un actor colosal, ci un om cu „geniul de a fi om”: generos, cald, plin de umor, emoție și respect. Povestește, cu o nostalgie luminoasă, cum în copilărie se plimba alături de el prin București, iar oamenii îl opreau, îl îmbrățișau, îl atingeau ca pe un om drag.
Debutul în teatru, începutul carierei și anii de după moartea tatălui au fost pentru ea perioade dificile, în care s-a îndoit de drumul său. Repartizată la Piatra Neamț, într-o vreme friguroasă pe toate planurile, Oana recunoaște că a avut momente în care a vrut să renunțe. Și totuși, astăzi, privește acel timp ca pe unul dintre cele mai frumoase din viața ei, semn că durerea, odată traversată, se transformă în memorie prețioasă.
Experiențele internaționale — precum cele două turnee din Japonia — rămân pentru ea repere ale perfecțiunii și ale respectului absolut pentru artă. Povestește cu admirație despre modul impecabil în care japonezii pregăteau scenele, despre aplauzele cronometrate și despre disciplina unei lumi care i s-a părut, de fiecare dată, „de pe altă planetă”.
Oana Pellea respinge ideea competiției în artă: singura competiție reală, crede ea, este cea cu propriile limite. Nu a avut niciodată roluri visate — rolurile au venit către ea în valuri, de la regizori diferiți, de parcă destinul le așeza în drumul ei exact când era pregătită să le primească. Nu caută perfecțiunea, caută adevărul.
Un subiect sensibil este raportul între generațiile din teatru. Oana regretă lipsa de interes a actorilor tineri pentru marile repere ale scenei românești. Generația ei îi privea pe înaintași ca pe niște titani. Astăzi, spune ea, prea puțini mai știu cine au fost Olga Tudorache, Gina Patrichi sau Ion Cojar — pierdere pentru cei care ar putea învăța enorm din moștenirea lor.
Când discuția alunecă spre viața personală, Oana vorbește cu blândețe despre fragilitate, pierderi și credință. Moartea părinților a fost cea mai dură încercare. Frica de singurătate, care a însoțit-o din copilărie, a dispărut complet în timp, transformându-se într-o nevoie de liniște și solitudine. Credința ei este una profundă, dar nu dogmatică: crede într-o forță luminoasă, într-o misiune a fiecărui om și în faptul că viața este un miracol, nu o pedeapsă.
O parte emoționantă a discuției este legată de animalele ei — cinci câini, fiecare cu povestea lui — și de conexiunea ei neobișnuită cu plantele. Povestește cum „aude” plantele care cer ajutor, un sunet acut, pe care l-a recunoscut instinctiv înainte de a-l înțelege. Din respect pentru viață, simte că se apropie natural de renunțarea la carne.
Întrebată care este misiunea ei, Oana răspunde simplu și limpede: să lase în urma ei o dâră de bine și de frumos. Să nu treacă prin viață degeaba. Să iubească și să facă oamenii fericiți — fie că este pe scenă, fie că este în tăcerea casei sale, alături de câinii și plantele pe care le salvează.
În final, Oana vorbește cu duioșie despre mama ei, Domnica. Spune că a avut o copilărie perfectă, cu doi părinți nu doar excepționali, ci și prieteni adevărați. O copilărie în lumină, care i-a dat forța și sensibilitatea cu care străbate astăzi lumea.
Interviul cu Oana Pellea devine astfel mai mult decât o discuție: este o lecție despre omenie, vulnerabilitate, curaj și autenticitate. Oana se dezvăluie ca o artistă mare, dar mai ales ca o inimă care vibrează la frumos, la adevăr și la tot ce este viu. O prezență care inspiră prin naturalețe, prin rigoare interioară și prin capacitatea rară de a rămâne, în orice situație, profund umană.
Urmărește integral interviul Adrianei Irimescu cu Oana Pellea, în cadrul podcastului Femei care inspiră: