Florentina Musat, redactorul sef al revistei Avantaje, este una din femeile care ne inspira sa nu renuntam la visele noastre, sa cautam oamenii autentici si sa ne inconjuram de optimism si buna dispozitie. In editorialele ei descoperim aripile tuturor femeilor care au inteles ca viata se traieste cu sufletul neferecat de lacate si ascuns in sertare.
Ce bine-ar fi fost sa fi avut o lista. Sa fi stiut dintotdeauna ce-nseamna fericirea si ce anume ma face fericita. Dar eu am orbecait ani in sir in cautarea ei. Ca si cum fericirea era suprema destinatie pe care trebuia s-o ating. Nici nu conta cat de nefericita eram cautand fericirea, stiam ca e pitita pe undeva, la un capat de drum. Ei bine, am ajuns la capatul ala de drum, nu-i acolo. Si-am intrebat zeci de alchimisti, din cei care amesteca stari si cuvinte, nici ei nu stiu sa existe ingrediente pentru fericire. Am lasat-o balta… Nu exista ingrediente si nici reteta. Prajitura asta vine prin ADN.
Cand in cei 20 de ani de casnicie lucrurile n-au mers asa cum ar fi trebuit, am luat de fiecare data decizia sa raman, orice-ar fi. Ca toate trec. Si au trecut, furtunile trec, timpul asterne uitare peste toate, doar ca acum eu am pe suflet stantate asperitati ca alfabetul Braille. Asa a fost sa fie… Daca renuntam, probabil ca acum nu mai avem nici asperitati si nici Braille… pentru ca nu mai aveam suflet.
Depinde cine ma analizeaza si cine ma judeca. Eu sunt bine cu mine acum. Dar daca ii intrebi pe ceilalti, sigur ar ajusta sau ar adauga chestii la mine.
M-ar auzi citindu-le gandurile lor. Si ne-am speria unii de ceilalti de-am lua-o la fuga prin lume ca bezmeticii.
Trec… Absolut toate trec.
Sa opresc timpul in loc. Cand simt preaplinul ala in suflet sa-i spun clipei: “Ramai… Esti atat de frumoasa!”
Ma uit foarte atent in jurul meu. Oamenii zambesc uitandu-se in telefon. Au o relatie aproape intima cu telefonul. Daca maine pe cer norii ar lua forma unui tablou celebru… Caru cu boi de exemplu, al lui Grigorescu. N-ar vedea nimeni. Si pentru ca nu mai vede nimeni nimic in jur, ma uit eu la ei. Stiu cand sunt proaspat indragostiti, cand se cearta pe WhatsApp, cand spioneaza contul iubitului, cand cauta “vorbe de duh” pe google ca sa le scrie mai departe ca fiind ale lor. Vad tristetea singuratatii cand Tinderul nu le da ce trebuie. Amaraciunea, sau dimpotriva, falfaiala zglobie din gene care tradeaza franturi de bucurii coplesitoare. Oamenii ma inspira.
Ca Baba Vanga. Iar noi stam incolonati la cortul ei ca sa ne dea binecuvantare, ii spunem ce fapte bune am facut pentru cresterea dopaminei, a norepinefrinei si a tuturor neurotransmitatorilor pe altarul fericirii. Si primim in schimb mai multe Sfinte Sinapse.
“Mai stai potolita… Ca m-ai ametit!!!”